DEZBATERE ȘTIINȚIFICĂ UMAN-VETERINARĂ: “Integrarea examenului cardiologic în practica medicală umană și veterinară”

Dr. L. Matei: Un alt aspect important pentru medicul cardiolog este reprezentat de examenul cardiologic anteoperator, unde stabilirea unui diagnostic și informarea echipei operatorii despre statusul pacientului ce urmează a fi operat este esențial pentru succesul intervenției. Riscul de complicații cardiace perioperatorii depinde de statusul pacientului, tipul și durata intervenției și comorbidități. Evaluarea individualizată prin electrocardiogramă, prin ecocardiografie (facultativă) sau test de stres pentru demascarea ischemiei, reprezintă protocol de rutină. În cazul unei intervenții de urgență, evaluarea este limitată.

Dr. Fl. Leca: Dacă în medicina umană rolul ecocardiografiei în examinarea anteoperatorie este opţional, în patologia veterinară ar trebui considerate obligativitate. La animale se efectuează examenul cardiologic complet și ulterior se încadrează pacientul în clasele de risc anestezic conform clasificării adaptate după A.S.A.

Dr. L. Matei: În patologia umană, bolile cardio-vasculare reprezintă principala cauză de deces din lume, responsabile de aproximativ 40% din cele înregistrate la nivel mondial.

Aceste statistici impun conceptul de eficientizare a actului medical prin apelarea la imagistica medicală pentru stabilirea unui diagnostic rapid. Bineînțeles, datele medicale obținute necesită coroborarea cu contextul clinic.

Dr. Fl. Leca: Patologia veterinară recunoaște în ultimii 20 de ani o pondere sporită a bolilor cardiace la animalele de companie, de aici și necesitatea integrării examenului cardiologic „ on a day to day practice”. Această creștere, artificială (prin diagnosticarea corectă și mult mai performantă a bolilor cardiace), sau reală (prin mecanisme genetice, incidență crescută a bolilor parazitare etc) alături de particularitățile actului medical veterinar (lipsa simptomatologiei, retrivitatea pacienților, costuri, caracteristicile fizio-patologice ale animalelor) impune o metodologie similară cu cea din practica medicală umană, dar cu câteva diferențe de abordare. Conceptual vorbind, medicul veterinar trebuie să efectueze în majoritatea cazurilor examenul cardiologic clinic și paraclinic, după principiul confirmării ipotezei de diagnostic prin metodologie diferită.

Dr. L. Matei: Anamneza examenului cardiologic în patologia umană pleacă de la descrierea istoricului familial, cu excluderea afecțiunilor genetice și continuă cu istoricul personal, inclusiv a bolilor non-cardiovasculare. Un alt punct cheie al anamnezei este existenţa factorilor de risc cardiovasculari.

Dr. Fl. Leca: În patologia veterinară, o mare importanță o reprezintă încadrarea pacientului într-o categorie de risc cardiovascular în funcție de specie și rasă. Cunoașterea incidenței diferitelor tipuri de afecțiuni cardiovasculare pe specie (cardiomiopatii dilatative la câine sau cardiomiopatii hipertrofice la pisică), cât și în funcție de rasă (boli congenitale și valvulopatii la rasele mici, D.C.M. la rasele mari) reprezintă un criteriu obligatoriu de acoperit, cât și ajutător pentru medicul veterinar.

Dr. L. Matei: Simptomatologia bolilor cardiovasculare este diversă, dar cele mai importante simptome sunt: durerea toracică, dispneea, sincopa, palpitațiile și fatigabilitatea. Durerea toracică este în patologia umană cea mai frecventă cauză pentru care pacientul se adresează medicului. Dispneea din boala cardiacă necesită diagnostic diferențiar, în ceea ce privește etiologia, cu dispneea din bolile pulmonare, boli sistemice sau neuro-musculare și față de dispneea psihogenă. Sincopa cardiacă reprezintă 15 % din totalitatea cazurilor sincopale și se diferențiază prin durată, prodrom sau recuperare.

Dr. Fl. Leca: Cel mai important semn clinic întâlnit în patologia veterinară este dispneea, urmată de tuse și sincopă. Există diferențe esențiale însă între reactivitatea pe specie a animalelor ca urmare a unui stimul patologic, cel mai elocvent exemplu fiind felinele care nu posedă receptori pentru fluide la nivel alveolar, deci tusea nu se manifestă la fel de pregnant în cazul acestora, nici măcar în situații de edem pulmonar fulminant.

Dr. Fl. Leca: O altă particularitate la animale este variabilitatea descrierii sau cuantificării fatigabilității, existând diferențe esențiale atât între specii (pisicile, spre deosebire de câini sunt “sprinteri”, adică au toleranță redusă la efortul pe termen lung) cât și între diferite rase ( Câinele de Alaska tolerează foarte bine efortul pe termen lung, Greyhound-ul este, similar felinelor, un alergător rapid, Brahicefalicii nu tolerează aproape de loc efortul etc.). Adaptarea protocoalelor folosite în medicina umană pentru efectuarea testelor de efort (protocolul Bruce, Testul de 6 minute de mers etc.) au o relativitate mare la animale. Din studiile personale, efectuate pe rasa Golden Retriever, am constatat că în cazul indivizilor cu vârste între 1-3 ani, fără patologie cardiacă descrisă, nu se atinge pragul de acidoză lactică după 60 de minute de efort submaximal (ședință normală de joacă) și nici frecvența cardiacă maximală, care este la majoritatea câinilor aproximativ 300-320bpm.

Dr. L. Matei: Examenul clinic general în patologia umană vizează depistarea semnelor clinice specifice bolilor cardiovasculare, plecând de la aspecte generale ca obezitatea sau cahexia, până la faciesul mitral, sau adoptarea poziției mahomedane. Modificările tegumentelor și ale mucoaselor, manifestate prin paloare, cianoză, tegumente calde cu sau fără sudorație, reprezintă semne importante de suspiciune de boală cardiacă. Bineînțeles, examenul general acoperă și examinarea pe sisteme și aparate. Examenul clinic al aparatului cardiovascular acoperă examinarea ariei precordiale, palparea șocului apexian și decelarea pulsului arterial, de preferat concomitent cu determinarea frecvenței cardiace pentru depistarea deficitului de puls. Percuția ariei matității cardiace alături de auscultația cardiacă și a vaselor, pot da indicii despre existența valvulopatiilor, a stenozelor arteriale etc. Foarte importantă este măsurarea tensiunii arteriale, care trebuie efectuată pe ambele brațe și în ortostatism.

Dr. Fl. Leca: Din examenul clinic general face parte obligatoriu și examenul aparatului cardiovascular, care debutează cu inspecția de la distanță, unde regăsim câteva elemente patognomonice pentru insuficiențele cardiorespiratorii: reluctanța de a adopta decubit poate fi dată de edemul pulmonar, respirația de tip bucal “open mouth”, poziție cu olecranele depărtate, lateralizarea membrelor pelvine etc.

Examinarea mucoaselor aparente, în special a mucoasei gingivo-bucale, este uneori dificil de realizat datorită retrivității unor pacienți sau datorită pigmentării acesteia, dar atunci când se poate realiza, se examinează concomitent cu cea vestibulo-vaginală sau prepuțială pentru a exclude eventualele tulburări circulatorii locale (tren anterior/tren posterior). Mucoasele cianotice pot fi produse de boli cardiace congenitale cu shunt dreapta-stânga, sau de insuficiențe cardiace cu obstrucții ale tractului de ejecție V.S. Mucoasele palide denotă debit cardiac redus, iar cele congestive pot fi cauzate de o hiperemie activă sau de o policitemie secundară ( R-L P.D.A.).

Examinarea pulsului arterial se efectuează la nivelul arterelor femurale, bimanual și apoi concomitent cu determinarea frecvenței cardiace.Un alt aspect important este cel dat de posibila prezență a pulsului venos retrograd, ce poate fi expresia visceralizării insuficienței cardiace sau a creșterii presiunii la nivelul cordului drept. Palpația se efectuează bimanual și bilateral, și trebuie amintit că are un rol important în depistarea trilului precordial (manifestarea fonetică a unui suflu cardiac de intensitate mare), dar și localizarea șocului cardiac (deplasarea acestuia poate indica prezența unor formațiuni neoplazice, torsiuni pulmonare sau sindroame mediastinale. Percuția digito-digitală poate identifica acumularea revărsatelor pleurale, dar este influențată de tipologia individuală a cuștii toracice. Auscultația cardiacă urmărește atât identificarea zgomotelor cardiace și a modificărilor de tonalitate sau intensitate ale acestora, cât și existența suflurilor cardiace.

Dr. L. Matei: Dacă este să discutăm despre principalele afecțiuni cardiovasculare întălnite în patologia umană, hipertensiunea arterială este cea mai importantă cauză de mortalitate la nivel global. Aceasta este urmată de cardiomiopatia ischemică, cardiomiopatiile dilatative sau hipertrofice, valvulopatii și aritmii cardiace.

Dr. L. Matei: Observăm din păcate că România nu face excepție, Hipertensiunea Arterială este un flagel important pentru pacienții noștrii după cum arată primul studiu relevant naţional efectuat la noi, Studiul Sephar II.

Dr. L. Matei: După identificarea și confirmarea diagnosticului, care presupune determinarea T.A. în cabinetul medical, acasă de către pacient sau continuu în ambulatoriu, trebuie stabilită etiologia acesteia. Hipertensiunea arterială secundară sugerată de istoric, examen clinic, teste efectuate, poate fi datorată afecțiunilor renoparenchimatoase (glomerulo/pielonefrite, rinichi polichistic, nefropatia diabetică, uropatii obstructive), renovasculare – stenoza de arteră renală prin ateroscleroză sau displazie fibromusculară; endocrine; sindrom de apnee în somn, cauze exogene – abuz alcool/nicotină/medicamente – IMAO, contraceptive, Epo etc. Diagnosticul include pe lângă obiectivarea valorilor crescute, evaluarea riscului cardiovascular global prin identificarea afectării organelor ţintă şi a prezenţei altor factori de risc prin evaluarea cardiacă (E.C.G., Ecocardiografie, E.C.G. Holter, Teste de ischemie) și a arterelor (Ultrasonografie, indice gleznă braț), evaluarea funcției renale (rata de filtrare glomerulară, albumina urinară) și examenul fundului de ochi. 

Abordarea terapeutică pleacă de la stabilirea și clasificarea gradelor de hipertensiune arterială:

Primul aspect este dat de modificarea stilului de viață, ca măsură nefarmacologică și constă în oprirea fumatului, a consumului de alcool, impunerea dietei mediteraneene cu reducerea consumului de sare, scăderea ponderală și creșterea activității fizice. Este foarte important ca aceste lucruri să nu reprezinte un regim, ci un mod de viață.

Medicația antihipertensivă obține reducerea tensiunii arteriale per se, însă din arsenalul terapeutic trebuie alese preferențial unele clase de medicamente în funcție de afectările specifice organelor țintă. O data iniţiată terapia, pacienţii trebuie monitorizaţi periodic până la atingerea valorilor ţintă, ulterior – rămânând în dispensarizare cu reevaluarea FR şi evoluţia afectării organelor ţintă, la cel mult 2 ani.

Dr. Fl. Leca: În cazul animalelor de companie (câine și pisică), patologia este diversă și diferită pe specie. La câine, există o subdiferențiere pe rasă a patologiei cardiovasculare, la rasele mari, incidență sporită o au cardiomiopatiile dilatative, iar la rasele mici, valvulopatiile mitrale. Există și excepții, și anume rasa Cocker Spaniel care poate dezvolta D.C.M. sau Portugese Water Dog unde regăsim o formă juvenilă, foarte agresivă a cardiomiopatiei dilatative. La feline, de departe cea mai întâlnită boală cardiacă este cardiomiopatia hipertrofică, urmată de hipertensiunea arterială secundară sau primară la pisicile “middle age“ sau geriatrice.

Hipertensiunea arterială diferă d.p.d.v. al exprimării patogenice la câine și pisică, la feline instalarea, manifestarea pe termen lung a simptomatologiei este similară cu cea din H.T.A. la om. Din nefericire, determinarea tensiunii arteriale la câine și pisică rămâne un challenge, datorită particularităților legate de stimularea excesivă adrenergică în condiții de clinică, unde efectul de “hipertensiune de halat alb” este mult mai important decât în patologia umană. Diferența majoră este dată de reacția pacientului uman la sosirea ambulanței, cu reducerea stării de anxietate, deci implicit și o reducere a hipertensiunii arteriale, în timp ce majoritatea animalelor de companie dezvoltă în timp tocmai declanșarea stării de anxietate la deplasarea și prezentarea pacientului la clinica veterinară, accentuând astfel hipertensiunea arterială. Un alt factor important este imposibilitatea determinărilor de tensiune arterială acasă, datorită costurilor ridicate ale tensiometrelor veterinare ( 1500-2000 euro), alături de eventuala tehnică deficitară a proprietarului.

Dacă determinările sunt efectuate în clinică, tehnica de lucru este foarte importantă, alături de asigurarea unui mediu cât mai liniștit pe durata măsurării tensiunii arteriale. Se efectuează o serie de 5-7 determinări, cu selectarea manșonului pentru talia pacientului (conform specificațiilor producătorului tensiometrului) și dacă permite pacientul, se măsoară pe membrele pelvine, toracice și coadă. În mod fiziologic, indicele braț-glezna nu are o relevanță sporită datorită poziției patrupedale, dar poate da indici despre fenomene trombotice sau circulație diferită (boli congenitale). Clasificarea hipertensiunii arteriale (ACVIM Consensus Statement,J Vet Intern Med, 2007 ;21:542–558 ) este bazată pe criterii etiologice, fiind împărțită în H.T.A. “de halat alb”, H.T.A. secundară (frecventă la feline) și H.T.A. idiopatică (descrisă la câine). Cea mai întălnită este H.T.A. secundară, asociată patologiilor diverse și care reprezintă un factor de comorbiditate important. Bineînțeles că și în patologia veterinară există stratificarea riscului de a dezvolta organopatii secundare hipertensiunii arteriale, cu importanță crescută la feline, dar și la câinii bătrâni.

Afectarea organelor țintă este diversă, îmbrăcând o patologie diversă. În cazul rinichilor, se observă o agravare, o progresie a bolii renale, manifestată prin creșterea creatininei serice, proteinuria și albuminuria. Oftalomologic, se poate instala retino sau choroidopatia, cu instalarea cecității, hemoragii retiniene etc. Neurologic, hipertensiunea arterială poate induce encefalopatii sau accidente vasculare. Cordul suferă secundar creșterii de postsarcină prin instalarea modificărilor ce pot fi grupate în cardiomiopatia hipertensivă cu hipertrofie moderat-severă de ventricul stâng, dilatarea arterelor coronare, cu risc crescut de instalare a aritmiilor maligne și remodelare patologică prin stimularea mecanismelor endocrino-umorale. Abordarea terapeutică necesită o colaborare interdisciplinară și alegerea claselor de medicamente după tipul hipertensiunii, specia afectată, vârstă, comorbiditate etc.

Dr. L. Matei: Un procent covârșitor de 50% din mortalitatea cardiovasculară este dat de cardiomiopatia ischemică, unde reprezentarea clinică obișnuită etse angina pectorală, un diagnostic eminamente clinic. Anamneza și istoricul au un rol important în diagnostic și prognostic, examenul fizic evidențiind semne asociate cu risc crescut de afectare aterosclerotică. Durerea toracică reprezintă una din situațiile în care anamneza trebuie sa fie foarte riguroasă. Lipsa anamnezei atente, la o durere toracică anterioară, poate conduce la un diagnostic eronat cu implicații medicale grave. Stabilirea diagnosticului și evaluarea prognosticului se efectuează concomitent. Tipul anginei, frecvența crizelor și modificările ECG sunt predictori de supraviețuire. Fracția de ejecție VS este cel mai important predictor al supraviețuirii pe termen lung. Testele uzuale de diagnostic includ analize de laborator (în special a biomarkerilor cardiaci), ECG, ecocardiografie pentru evaluarea anatomiei și a funcționalității cordului, teste de stres pentru localizarea, extinderea și severitatea ischemiei. Coronarografia prezintă informații directe asupra bolii aterosclerotice și posibilitatea revascularizării intervenționale prin angioplastie.

Evident că tratamentul trebuie sa aibă o componentă atât nemedicală cu corectarea factorilor de risc și un mod de viată sănătos, dar și un tratament medical care se va face sub atenta urmărire a unui cardiolog, conform ghidurilor.

Rolul revascularizării în caz de Sindrom coronarian acut în urgență este cert demonstrat că reduce mortalitatea.

În angina stabilă, majoritatea meta analizelor nu au dovedit un beneficiu în ceea ce privește mortalitatea, astfel că indicația de revascularizare este dictată de prezența unei zone întinse de miocard sau luată în calcul în cazul imposibilității controlului simptomatologiei anginoase prin tratament maximal tratamentul medicamentos maximal per primam nu expune pacientul la un risc crescut de mortalitate. Tratamentul nefarmacologic implică oprirea fumatului, dieta meditareneană, reducerea sporului ponderal etc. Farmacologic, principalele mijloace terapeutice sunt antiagreganții, statinele, inhibitorii enzimei de conversie, betablocantele. Când situația o impune, se recurge la chirurgia intervențională sau revascularizare miocardică.

Dr. Fl. Leca: Patologia ischemică, așa cum este ea percepută în medicina umană, este considerabil redusă la câine și pisică, acestea fiind în mare parte aterorezistente, excepție făcând anumite rase de câini (Scnautzer pitic), sau animalele ce prezintă secundar hipotiroidie, datorită scăderii influenței pozitive de protecție pe care o exercită hormonii tiroidieni la nivelul vaselor de sânge. O altă ipoteză complementară care explică aterorezistența este dată de durata de viață a animalelor de companie mult redusă comparativ cu cea a oamenilor. În ceea ce privește realismul statisticilor, există totuși semne de întrebare date de inconcludența electrocardiogramei la animale în cazurile de sindrom coronarian, datorită distribuirii diferite a rețelei Purkinje în spaţiul subendocardic, segementul S-T și unda T prezentând o mare variabilitate la câine și pisică, dar și a lipsei de confirmare a ischemiei prin biomarkeri cardiaci (Troponina cardiaca I sau pro-bnp). Ischemia cardiacă la câine trebuie gestionată mai degrabă în afecțiunile cronice (boli cardiace decompensate, tahiaritmii). Din punct de vedere clinic, angina pectorală este un sindrom imposibil de diagnosticat la animale, confundându-se cu alte tipuri de sindroame algice. Acesta este unul din cele mai importante aspecte ale diagnosticării dificile a unui eventual infarct, aspect ce ridică necesitatea diagnosticării paraclinice a sindromului coronarian. Dacă totuși fenomenul ischemic este diagnosticat, se impun măsuri similare cu cele din patologia umană (tromboliză medicamentoasă, betablocante sau blocante ale canalelor de calciu, inhibitorii enzimei de conversie etc). Unele studii (Gary F. Merrill et alt.,2004) adaugă și acetaminofenul pe lista medicației cu rol de protecție și în revascularizarea miocardică la câine. În situațiile excepționale în care ateromatoza afectează artere majore sau se complică prin tromboză, se pot monta stenturi concomitent cu trombectomie.

Dr. L. Matei: O altă afecțiune importantă etse Cardiomiopatia Dilatativă, din ce în ce mai întâlnită, caracterizată prin disfuncție sistolică de diferite grade, ce evoluează până la dilatație cardiacă, cu afectarea severă a Fracției de Ejecție a Ventriculului Stâng. Cardiomiopatia Dilatativă, în absența bolii coronariene, reprezintă un procent foarte important din patologia cardiovasculară, cu prevalență de 1/2500 persoane. Cardiomiopatiile cu etiologie familială, prezintă o cale de transmitere în principal autosomal-dominantă, de aici necesitatea obținerii antecedentelor heredo-colaterale și screening-ul rudelor de gradul I. Cele non-familiale sunt reprezentate de cardiomiopatia postmiocardită, peripartum, toxic-nutriționale, tahiaritmice etc. O altă formă descrisă este cardiomiopatia dilatativă ca stadiu evolutiv al altor afecțiuni cardiace, cum sunt valvulopatiile, cardiomiopatiile ischemice sau hipertensiunea arterială. Examenul clinic este cel standard a unui bolnav cu probleme cardiologice, anamneza având și aici un rol foarte important, în special în clasificarea severității bolii. Examenul paraclinic este complex, electrocardiograma ridicând suspiciunea de cardiomiopatie, dar ecocardiografia are rolul dominant în ceea ce privește diagnosticul și monitorizarea pacientului.

Examenul imagistic este completat de investigații suplimentare pentru depistarea unei afecțiuni secundare sau specifice. Factorii de prognostic clinic pentru supraviețuire sunt reprezentați de etiologie, clasa funcțională a bolii, vârsta pacientului, etc. Factorii de prognostic paraclinici sunt reprezentați de durata QRS-ului pe traseul ECG, apariția aritmiilor ventriculare, valoarea NT-pro BNP, indici ecografici (volume ventriculare, funcție sistolică, valvulopatii asociate etc). Supraviețuirea la 5 ani este de 30%.

Dr. Fl. Leca: Spre deosebire de patologia umană, Cardiomiopatia Dilatativă este o entitate importantă în cazul pacienților tineri, la câine, unde vârsta timpurie la care se declanșează și caracterul ireversibil al acesteia reprezintă factori determinanți în abordarea semiologică a cazurilor.

Este o cardiomiopatie cu afectarea progresivă a inotropismului (contractilității) și dilatație la nivelul V.S. sau al V.D., sau a ambelor ventricule, ce poate fi precedată, sau nu, de tulburări de ritm și care are drept finalitate, moartea subită sau instalarea sindromului de insuficiență cardiacă.

Incidența este crescută la anumite rase (Doberman , Irish Wolfhound, Terranova, Dog de Bordeaux etc) și redusă la mixt-breed/mongrel, în special rase de talie mare, excepție făcând Cocker Spaniel (nutrițională) și Potuguese Water Dog (juvenilă).

Statisticile efectuate arată o prevalență la Doberman – 62,3%, 47%, 58%, 58,2%, Irish Wolfhound-24,2%, Terrannova-17,6% și vârsta la care se declanșează între 2 și 7 ani (excepție forma juvenilă), medie 4,4/+/- 2 ani.

Are o etiologie multifactorială, cea mai studiată fiind cea primară, cu substrat genetic, în cazul căreia identificăm eredopatii, în cadrul raselor cu incidență mare și transmitere autosomal dominant (suficient o singură genă mutant), cu penetrabilitate variabilă sau afectare citogenetică (ex. mutația genei care codifică pyruvate dehydrogenase lipoamide kinase isozyme – 4 PDK4, Cromozomul 5 – C.F.A. la Doberman).

Cardiomiopatiile secundare specifice sunt mai reduse ca exprimare clinică, dar se regăsesc totuși diferite tipuri și anume cardiomiopatia din Distrofia Musculară la Labrador Retriever, Sindromul Miocardită-Cardiomiopatie (Parvovirus), Canalopatii (canalele de Ca) sau anomalii mitocondriale, Cardimiopatiile cu deficit de Carnitină, Taurină (Cocker Spaniel, Labrador,Ciobănesc German etc), Cardiomiopatia Citotoxică (secundară Doxorubicinei), mai rar prin aritmii cardiace ( ectopie ventriculară) și secundară endocrinopatiilor (Hipotiroidia).

Din punct de vedere histopatologic, Cardiomiopatia Dilatativă poate prezenta cel puțin două tipare, Tipul I -“attenuated wavy fiber” (caracterizate prin subțierea și aspectul “ondulat” al cardiomiocitelor (în special descrise la Doberman) sau Tipul II – infiltrația grasă (miocitoliză și atrofie miocitară, fibroză extinsă și infiltrație grasă, forma degenerativă) la boxer.

Mult mai importantă pentru clinician este clasificarea evolutivă, cu relevanță mare în stabilirea diagnosticului ante-mortem și regăsim stadiul I (perioada preclinică), “occult D.C.M.” care poate dura luni/ani și stadiul II (perioada decelabilă clinic, perioada simptomatică “overt D.C.M.”), cu durata dependentă de rasă, vârstă, pacient, terapie, forma D.C.M., patologie adaugată etc.

Revenind la cardiomiopatia dilatativă primară, perioada asimptomatică prezintă o importanță sporită în ceea ce privește screeningul paraclinic pentru depistarea precoce a bolii. Depistarea cardiomiopatiei dilatative în stadiile incipiente nu rezolvă problema lipsei terapiei curative, dar are un rol important în gestionarea materialului genetic, nu prin scoaterea definitive a exemplarelor pozitive, ci mai degrabă prin recombinarea și atenuarea genetică a liniilor afectate. În această fază, examenul paraclinic de elecție este ecocardiografia, unde parametrii de contractilitate (F.S., F.E., etc.), dimensiunea volumelor cardiace și raportarea lor la indicele de masă corporală, reprezintă standardul de diagnostic.

Tot în cadrul diagnosticului paraclinic, electrocardiograma de 5 minute are o importanță deosebită, în special în cazul raselor care dezvoltă iniţial modificări electrice (Irish Wolfhound, sau femela de Doberman), unde 1 extrasistolă ventriculară pe traseul de 5 minute reprezintă indicație obligatorie pentru examinarea de tip Holter.

Examinarea Holter/24 de ore are o importanță deosebită în depistarea fazei preclinice a cardiomiopatiei dilatative, criteriile de diagnostic fiind standardizate deja, la rasa Doberman, unde un număr de 50-100 C.V.P. pe un interval de lucru de 24 ore reprezintă rezultatul pozitiv. 

În ceea ce privește faza clinică, decompensată, ea îmbracă tabloul clinic obișnuit al insuficienței cardiace iniţial de tip sistolic (reducerea debitului cardiac, fenomene electrice etc.), pentru ca ulterior agravării disfuncției ireversibile sistolice să se instaleze visceralizarea insuficienței cardiace cu stare congestivă pulmonară și în final globală. Diagnosticul de elecție în faza clinică, rămâne ecocardiografia, modificările dramatice ale volumelor ventriculare și atriale, dar și a parametrilor de funcție sistolică fiind ușor de documentat. Scorring-ul parclinic în faza decompensată implică un set de criteriii ecografice și electrice, unde criteriile majore sunt punctate cu 3 puncte iar cele minore cu 1 punct. Un scor peste 6 reprezintă diagnosticul de certitudine.

Abordarea terapeutică implică două componente, corelate cu stadiul cardiomiopatiei. În faza preclinică, managementul este relativ limitat, cu administrarea I.E.C.A. și a antagoniștilor de aldosteron, suplimente cu taurină, L-carnitin, omega etc. Dacă debutează cu aritmii cardiace, se inițiază terapia cu antiaritmice. În faza clinică, tratamentul se completează cu gestionarea Sindromului de Insuficiență Cardiacă Congestivă și asigurarea suportului inotropic pozitiv, alături de tratamentul organopatiilor asociate. Fazele de decompensare acută se tratează de urgență cu oxigenoterapie, diuretice și cardiostimulante administrate I.V., pleuro/pericardo/abdominocenteză, terapia aritmiilor asociate (Fibrilație Atrială, Tahicardii Ventriculare) și dacă apare toleranța la diuretic sau insuficiența renală severă, se poate efectua hemodializa.

O formă particulară de cardiomiopatie dilatativă, clasificată recent la rasa Boxer este Cardiomiopatia Aritmogenă de Ventricul Drept, cu etiologie genetică și caracter familial, unde a fost identificată mutația genei care codifică striatina (C.F.A.17). Histopatologic se caracterizează prin infiltrație grasă cu miocitoliză, atrofie miocitară și fibroză extinsă. Se caracterizează prin prezența aritmiilor extrasistolice ventriculare cu origine în ventriculul drept (morfologie de bloc de ramură stîngă), produse prin înlocuirea treptată a cardiomiocitelor cu țesut fibro-adipos și afectarea joncțiunilor intercelulare și ulterior la instalarea cardiomiopatiei. Apare de la 1 la 7 ani, statistica fiind deficitară datorită morții subite. Semnele clinice importante sunt date de aritmia ventriculară ce duce la sincopă.

Diagnosticul de elecție este efectuarea examenului Holter/24 ore și cuantificarea numărului și tipului de extrasistole, alături de determinarea genetică.

Abordarea terapeutică depinde de frecvența aritmiilor ventriculare sau faza insuficienței cardiace.

Dr. L. Matei: O altă formă de cardiomiopatie este reprezentată de Cardiomiopatia Hipertrofică, probabil cea mai frecventă afecțiune genetică cu risc de moarte subită. 60% din cazuri prezintă mutații ale genelor care codifică proteinele sarcomerice. Cradiomiopatia hipertrofică specifică, cea mai frecventă, este cea hipertensivă. 70% din cazuri prezintă obstrucție la nivelul tractului de ejecție. Diagnosticul clinic la pacienții asimptomatici se suspicionează la controlul de rutină sau screening familial, în cazul celor simptomatici, la efort prin limitarea capacității de efort, sau prin apariția dispneei și a fatigabilității, a palpitațiilor, a durerilor toracice, lipotimii sau sincopă. La auscultație aceștia pot prezenta suflu mezosistolic de ejecție apical și la nivelul marginii stângi a sternului. Diagnosticul paraclinic este de elecție prin ecocardiografie, dar și electrocardiograma este modificată în 90-95% din cazuri. Ecocardiografia depistează hipertrofia pereților, mișcarea anterioară a cuspei septale anterioare a valvei mitrale , evidențierea gradientului și cuantificarea obstrucției, dar are rol și în excluderea patologiilor asociate sau care induc modificări similare (stenoza de aorta). Se poate efectua ecocardiografia de stres pentru a depista obstrucția la pacienții care nu prezintă gradient în repaus.

Tratamentul este în funcție de etiologie, cu prevenirea complicațiilor și reducerea riscului de moarte subită, implicând screening familial.

Dr. Fl. Leca: La animale, Cardiomiopatia Hipertrofică este caracteristică și frecvent întâlnită la feline, fiind o eredopatie la rasa Main Coon (primul caz identificat în 1992) și Rag Doll, defect al sarcomerelor (MyBPC3= myosin binding protein C3) dar și la Norvegiana de Pădure, Sphynx, British Shorthair, Persian, Mixtbreed. Termenul de Cardiomiopatie Hipertrofică Primară se folosește doar în situația în care sunt excluse Cardiomiopatiile Specifice (Hipertiroidia, Hipertensiunea Arterială, Acromegalia), acestea induc o hipertrofie < 50%, chiar și în situațiile avansate și hipertrofie simetrică. Este o cardiomiopatie caracterizată prin hipertrofie concentrică moderat-severă a miocardului ventricular, simetrică sau asimetrică, în special la nivelul VS și a M.Papilari. Se poate declanșa între 6 luni și 12 ani, cu incidență crescută la masculi. Modificări fiziopatologice sunt cele ale insuficienței cardiace distolice, fiind de tip progresiv, iniţial cu faza de relaxare deficitară (umplere ventriculară bazată pe contracția atrială în telediastolă și creșterea perioadei de relaxare izovolumetrică, urmată de faza de “pseudonormalizare” (normalizarea presiunii de umplere în protodiastolă și a perioadei de relaxare izovolumetrică secundar creșterii presiunii atriale). Scăderea complianței ventriculare duce la egalizarea gradientului de presiune atrio-ventricular cu reducerea umplerii diastolice telediastolice. Ultima fază, este cea restrictivă cu instalarea fibrozei interstițiale (reducerea inotropismului atrial, rigidizarea ventriculară ce duce la creșterea presiunii de umplere în protodiastolă și atenuarea presiunii de umplere în telediastolă și reducerea perioadei de relaxare izovolumetrică) care provoacă creșterea presiunii de la nivelul venelor pulmonare, induce apariția Edemului Pulmonar.

Alte mecanisme implicate sunt reprezentate de reducerea debitului cardiac prin reducerea cavității V.S. (obliterare cavitară) și deplasarea anterioară a foiței mitrale septale cu obstrucția dinamică a tractului de ejecție V.S. (datorită modificării geometriei V.S și a M.P.) și secundar a regurgitării mitrale moderate. Cardiomiopatia hipertrofică este precursor de aritmii cardiace maligne, ce pot induce moarte subită.

Diagnosticul clinic este dependent de stadiul în care se găsește pacientul, la auscultația cardiacă apar zgomote cardiace crescute în intensitate, zgomot de galop (prin apariția S4 dat de contracția atrială pe un ventricul rigid), disociație cardio-sfigmică (aritmii extrasistolice), puls puternic, absent sau filiform, tahicardie/bradicardie, raluri pulmonare sau reducerea murmurului vezicular. Paraclinic se efectuează testare genetică (2 Teste genetice (Main Coon și Rag Doll) și dozarea biomarkerilor cardiac (Peptide natriuretice- NT-pro BNP ( N=24 pmol/L, Valori >99 pmol/L, usual 186 pmol/L) și se efectuează dozarea hormonală a funcției glandei tiroide și a tensiunii arteriale pentru excluderea cardiomiopatiilor hipertrofice specifice. Electrocardiograma poate depista tahicardie, tipar morfologic de Hipertrofie VS, sau aritmii extrasistolice.

Diagnosticul de elecție este ecocardiografia, care depistează modificările morfologice și funcționale în dinamică, dar și complicațiile cardiomiopatiei hipertrofice reprezentate de formarea trombilor cavitari sau parietali, ce se pot liza inducând Troboembolismul Aorto-Iliac.

Managementul terapeutic implică instaurarea terapiei cu betablocante atunci când este prezentă deplasarea anterioară sistolică a cuspei septale sau blocante ale canalelor de calciu când nu este, I.E.C.A., antitrombotice (clopridogrel, aspirină), diuretice etc.

Dr. L. Matei: O altă categorie importantă și des întâlnită în practica de zi cu zi este reprezentată de valvulopatii, din care cele degenerative sau infecțioase sunt preponderente. Valvulopatia mitrală include stenoza mitrală de tip excentric, dar care este incomparabil redusă din punct de vedere al incidenței comparativ cu insuficiența valvulară. Insuficiența valvulară mitrală are drept cauză un mecanism mixt de tip degenerativ/ischemic/dilatativ, sau funcțională prin modificarea geometriei ventriculului stâng sau prin remodelare dată de Cardiomiopatia Dilatativă sau Boala Cardiacă Ischemică. Valvulopatiile aortice sunt predominant degenerative, uneori congenitale. Stenoza aortică este cea mai frecventă valvulopatie a adultului, a 3-a boală cardiovasculară ca frecvență după HTA și cardiopatia ischemică. Insuficiența. aortică este deopotrivă importantă, mai ales când este asociată cu dilatația anevrismală a aortei Din ce în ce mai frecvente sunt Endocarditele Infecțioase, în contextul în care procedurile invazive sau minim invasize au crescut. Profilaxia Endocarditei Infecțioase se realizează deficitar sau chiar deloc înaintea acestor proceduri.

Evaluarea clinică este primul pas în diagnosticarea valvulopatiilor, majoritatea fiind asimptomatice. Sunt suspicionate pe baza decelării suflurilor cardiace. Ecocardiografia confirmă diagnosticul, evaluează severitatea și prognosticul acestora.

Abordarea trebuie să fie de tip „heart team” pentru pacienții cu risc înalt sau asimptomatici la care evaluarea reparabilității este o componentă cheie. Tratament curativ: repararea sau înlocuirea valvulară.

Dr. Fl. Leca: Patologia valvulară reprezintă o categorie importantă de boli cardiace la animale, în special la câine unde boala mitrală degenerativă reprezintă cea mai întâlnită afecțiune cardiacă. Incidența este foarte mare la câinii de talie mică, dar uneori apare și la rasele mari. La rasa Cavalier King Charles Spaniel există o predispoziție genetică în a dezvolta boala. Boala mitrală degenerativă este caracterizată prin modificarea morfologiei foițelor valvulare ca urmare a modificării structurii matricei intracelulare, cu afectarea aparatului valvular și/sau subvalvular, producând necoaptarea corespunzătoare a cuspelor, ulterior prolaps de cuspă septală cu rupturi de cordaje tendinoase. Neînchiderea completă induce regurgitare la nivel mitral și creșterea presiunii de umplere atrială, mecanism ce declanșează răspunsul neuro-endocrino-umoral de compensare. Evoluția bolii este acompaniată de procesele de remodelare cardiacă, cu hipertrofie excentrică și creșterea travaliului cardiac. Complicația stadiilor avansate este insuficiența cardiacă, cu instalarea hipertensiunii arteriale pulmonare post-capilare și asocierea edemului pulmonar cu organopatii secundare, în principal renale. 

Fiind o valvulopatie degenerativă mecanică, deci evolutivă, este stadializată actual prin “Consensual statement” A.C.V.I.M., diagnosticul și abordarea terapeutică sau chirurgicală fiind dependente de stadiul bolii.

Diagnosticul este suspicionat în urna depistării, la auscultația cardiacă, a suflului sistolic mitral, sau dacă stadiul este unul avansat, pe baza semnelor de insuficiență cardiacă manifestate prin aspectele caracteristice ale edemului pulmonar fulminant cu dispnee severă, ortopnee, tuse, sincopă etc. Diagnosticul de certitudine este cel ecocardiografic care identifică leziunea mitrală și cuantifică modificările de remodelare cardiacă. Majoritatea cazurilor avansate, dezvoltă secundar stretch-ului atrial, fibrilație atrială sau alte tipuri de aritmii.

Abordarea terapeutică este dependentă de stadiul bolii, de tipologia rasei (talie mare/talie mică, dolicocephalic /brahicefalic), existența comorbidității etc. și vizează gestionarea edemului pulmonar cu diuretice (furosemid, torsemid), blocarea sistemului renină-angiotensină-aldosteron (I.E.C.A., antagoniști de aldosteron etc,), tratamentul aritmiilor cardiace asociate, abdomino/pleuro/pericardocenteză când se impune, tratamentul organopatiilor. Abordarea chirurgicală este curativă, dar deocamdată condiționată de costuri și stadiul bolii. Există și alte tipuri de valvulopatii la câine și pisică, majoritatea fiind congenitale și anume stenoza sau regurgitarea aortică și stenoza pulmonară. Stenoza de aortă este întâlnită la la câine, la rasele Boxer, Bulldog Englez, Ciobănesc German, Golden Retriever, Dog German, Rottweiler, Samoyede, Bullterrier. Din punct de vedere al localizării stenozei, poate fi de tip supra, sub și valvular.

Cea mai întâlnită formă este Substenoza de aortă. S.A.S. este subclasificată la rândul ei în S.A.S. Tip I (noduli 1-2 mm pe suprafața endocardică), Tip II (membranar), Tip III (tunel circular subaortic). Clasificarea funcțională se efectuează ecocardiografic și vizează stabilirea gradientelor de presiune. Fiind o afecţiune congenitală la câine, se poate suspiciona pe baza semnelor clinice precum intoleranța la efort, sincopă/lipotimie, letargie, uneori primul semn poate fi moartea subită. Semnele clinice se coroborează cu existența unui suflu sistolic stenotic, decelat la nivelul proiecției toracice a valvei aortică. Diagnosticul de certitudine se stabilește ecografic, unde se observă morfologia defectuoasă a valvei, localizarea stenozei, prezența leziunilor de tip nodular, membranar sau sub formă de tunel, hipertrofia concentrică de ventricul stâng, dilatație poststenotică. Funcțional se identifică jetul de stenoză și se cuantifică gradul leziunii. Abordarea este chirurgicală în stenozele cu gradient presional mare, sau conservator cu betablocante în stenozele cu flux de sânge cu velocitate redusă. La pisică se întâlnește frecvent stenoza aortică dinamică, secundar cardiomiopatiei hipertrofice. O altă valvulopatie, relativ des întâlnită la câine, este stenoza pulmonară, care are aceleași caracteristici ca şi stenoza de aortă, fiind tot o afecțiune congenitală, dar care afectează tractul de ejecție al ventriculului drept. Principalele rase afectate sunt Airedale Terriere, Beagle, Boykin Spaniel, Boxer, Chihuahua, Cocker Spaniel, English Bulldog, Bull Terriere și Samoyed.

Stenozele moderate pot fi asimptomatice, stenozele severe manifestă semnele clasice insuficienţei de cord drept (congestie pasivă retrogradă la nivel hepatic, cu acumulare de revărsate abdominale, pericardice, pleurale, intoleranţă moderată la efort, cianoză etc).

Modificările fiziopatologice sunt corelate cu severitatea stenozei, manifestându-se prin diferite grade de hipertrofie concentrică a VD (prin creşterea postsarcinei) şi secundar dilataţie post-stenotică de Trunchi Pulmonar. Diagnosticul se suspectează prin prezența la auscultația cardiacă a unui suflu sistolic stenotic pe proiecția valvei pulmonare și se confirmă ecografic. Abordarea stenozelor severe este chirurgicală, a celor moderate terapeutic cu betablocante, diuretice, I.E.C.A., antagoniști de aldosteron etc.

Valvulopatiile infecțioase se localizează la câine în special la nivelul valvei mitrale sau aortice și pot avea drept punct de plecare infecțiile cu localizare la nivelul cavității bucale, prostatite, pielonefrite sau idiopatice. Este produsă deobicei de germeni gram-negativi, procesul putându-se finaliza cu endocardita ulcero-vegetantă sau hemoragico-necrotică. Localizarea la nivelul valvei tricuspide este des întâlnită secundar Dirofilariozei la câine.

Evoluția clinică este dependentă de localizarea și tipul endocarditei, evoluând subfebril sau chiar afebril, uneori cu febră intermitentă. Diagnosticul se efectuează prin ecocardiografie (cu identificarea leziunii) și hemoculturi repetate (3-4 probe/24 ore). Abordarea terapeutică necesită antibioterapie agresivă și tratarea eventualei insuficiențe cardiace. La pisică se întâlnește o formă de endocardită parietală, greu de demonstrat ante-mortem.

Dr. Fl. Leca: O categorie importantă de boli cardio-vasculare la câine și pisică este cea a bolilor congenitale cardiace, categorie care are o pondere redusă, dar este importantă datorită severității simptomatologiei și a posibilității în ultimii ani de a fi rezolvate prin chirurgie intervențională. Alături de stenozele de aortă sau pulmonară, cea mai frecventă afecțiune congenitală întâlnită la câine este persistența canalului arterial (P.D.A.), o afecțiune importantă și dependentă de gradul de severitate al acesteia. Rolul ductului arterial in perioada fetală este de a shunta sângele de la plămânii nefuncționali către circulația sistemică, de asemenea are rol în dezvoltarea cordului drept. Post patum, concomitent cu producerea expandării. se produce închiderea fiziologică a ductului arterial într-o perioadă cuprinsă între 48 ore și o lună. Principalele rase de câini afectate sunt Bichon Frise, Chihuhua, Cocker Spaniel, Collie, English Springer Spaniel, Poodle, Pomeranian, Maltese, Yorkshire Terrier (prevalență mare la femele). Semnele clinice decelate (variază în funcţie de tipul ductului şi de debitul de shunt) asimptomatic (debit redus) tuse, dispnee, intoleranță la efort, colaps (debit mare) sau cianoză în shunturile dreapta-stanga. Dacă ductul este localizat deasupra arterei subclaviculare stânga, cianoza apare exclusiv pe trenul posterior. Există două situații clinice, shuntul stânga-dreapta (cel mai frecvent) și shuntul dreapta-stânga, ambele manifestându-se ca insuficiență cardiacă stângă datorită hipertensiunii venoase produse prin încărcare de volum, respectiv dreaptă, prin hipertensiune pulmonară produsă prin creșterea rezistenței pulmonare. Diagnosticul se suspicionează clinic prin prezența unui suflu continuu și se confirmă ecocardiografic. Rezolvarea în P.D.A.-ul cu shunt stânga dreapta este chirurgia intervențională, în cel cu shunt dreapta-stânga este conservatoare (tratament insuficiență congestivă, flebotomii periodice etc).

Dr. L. Matei: În afara durerilor toracice, palpitațiile, fatigabilitatea și amețeala reprezintă simptome importante pentru care pacientul se prezintă la medic. Tulburările de ritm cardiac induc în proporție de 15% din totalul sincopelor. În acest context, ECG și examenul clinic ne lămuresc dacă ne aflăm în fața unei aritmii extrasistolice frecvente sau mai puțin frecvente, a unor tulburări de ritm precum FA, FlA, tahicardia SV sau este vorba despre o bradiaritmie cu tulburări de conducere ce implică bloc A.V. de diverse grade, cu lipotimii și sincope, cu viza ulterioară de implantare a unui stimulator cardiac. Este des întâlnit sindromul bradicardie-tahicardie ce necesită cardiostimulare. Monitorizarea Holter și colaborarea cu un aritmolog sunt foarte importante în stabilirea tipului de aritmie cardiacă. Dintre tuburările electrice cele mai frecvente la om, în cadrul aritmiilor supraventriculare regăsim Fibrilația Atrială, care necesită reconversie la ritm sinusal atunci cînd se poate sau controlul frecvenței cardiace și gestionarea fenomenelor trombotice.

Dr. Fl. Leca: Fibrilația atrială ca tip de aritmie frecvent întâlnită în patologia umană ca entitate primară, apare la animale secundar dilatării atriale și foarte rar ca primă manifestare, excepție făcând rasa Irish Wolfhound unde aritmia este expresia declanșării cardiomiopatiei dilatative. Gestionarea F.A. în cursul evoluției bolilor cardiace cornice, reprezintă parte importantă a terapiei, fie că discutăm de tratamentul bolii mitrale sau a cardiomiopatiei dilatative. Ponderea celorlalte tipuri de aritmii este redusă, cu Tahicardia Ventriculară și Blocurile A-V induse de patologia extracardiacă ocupând un loc important. La pisică, oprirea sinusală secundară hiperpotasiemiei este frecvent întâlnită în boala renală, de aici necesitatea coroborării datelor obținute la examenul electrocardiografic cu determinarea electroliților.

Dr. Fl. Leca: Una din cele mai importante afecțiuni cardio-vasculare (secundară) este reprezentată de Filarioza cardio-pulmonară (Dirofilarioza), care induce secundar, hipertensiune arterială pulmonară precapilară cu instalarea insuficienței de cord drept, alături de riscul dezvoltării tromboembolismului pulmonar. Semnele clinice sunt dependente de stadiul în care se găsește pacientul, pornind de la manifestări cutanate (noduli cutanați și papule edematoase) la debutul bolii, până la semnele insuficienței cardiace dreapta (ascită, pericardită, dispnee etc.), sindrom hemolitic sau moarte subită prin tromboză. Diagnosticul se efectuează paraclinic prin examen parazitologic, stadializarea realizându-se ecocardiografic. Abordarea este terapeutică si se poate efectua în stadiile reduse, în sindromul caval se recurge la chirurgia intervențională. Prognosticul este favorabil în stadiile I-III, însă doar 60% este rata de supravieţuire în stadiul IV.

Dr. Fl. Leca: Câinii bătrâni, pot prezenta sindromul paraneoplazic manifestat prin instalarea tamponadei cardiace cu hemopericard, în situațiile în care se produce o hemoragie la nivelul vaselor de neoformație de la nivelul formațiunilor tumorale cu localizare pericardio-miocardiacă. Cele mai frecvente formațiuni tumorale ce afectează cordul sunt reprezentate de Chemodectom 44%, Hemangiosarcom 35%, Rhabdomiom sau Rhabdomiosarcom 7%, Mesoteliom 1%, Limfom 1%, Carcinoame tiroidiene ectopice 1%, Alte tipuri de tumori 11%. Cele mai afectate rase sunt reprezentate de rasa Boxer, Ciobănesc German, Labrador Retriever, Bulldog Englez, Yorckshire Terrier, dar și exemplarele mixt-breed. Rasele afectate frecvent de chemodectom sunt Boxer, Boston Terrier, Bulldog Englez, în timp ce hemangiosarcomul este des regăsit la Ciobănesc German, Cocker, Setter, Golden și Labrador Retriever sau Poodle. Simptomatologia este dependentă de gradul de afectare, localizare, tipul tumorii etc.

Diagnosticul se suspicionează prin ecocardiografie și se confirmă prin examen anatomo-patologic. Abordarea terapeutică vizează tratamentul de urgență al tamponadei cardiace (atunci când este prezentă) și terapia citostatică (atunci când neoplazia permite).

Dr. L. Matei: Un alt aspect important pentru medicul cardiolog este reprezentat de examenul cardiologic anteoperator, unde stabilirea unui diagnostic și informarea echipei operatorii despre statusul pacientului ce urmează a fi operat este esențial pentru succesul intervenției. Riscul de complicații cardiace perioperatorii depinde de statusul pacientului, tipul și durata intervenției și comorbidități. Evaluarea individualizată prin electrocardiogramă, prin ecocardiografie (facultativă) sau test de stres pentru demascarea ischemiei, reprezintă protocol de rutină. În cazul unei intervenții de urgență, evaluarea este limitată.

Dr. Fl. Leca: Dacă în medicina umană rolul ecocardiografiei în examinarea anteoperatorie este opţional, în patologia veterinară ar trebui considerate obligativitate. La animale se efectuează examenul cardiologic complet și ulterior se încadrează pacientul în clasele de risc anestezic conform Clasificarii adaptate după A.S.A.

Dr. Fl. Leca: Un alt capitol important în cadrul patologiei cardiace, sau mai degrabă adiacent medicinii interne, este cel al bolilor sistemice cu afectare cardio-vasculară secundară, din care endocrinopatiile reprezintă o pondere sporită, cu hipotiroidismul la câine și hipertiroidismul la pisică foarte frecvent întâlnite. Suspicionarea acestor afecțiuni la examinarea cardiologică trebuie să fie urmată de îndrumarea către medicul specialist.

Dr. L. Matei: În concluzie, examinarea cardiologică atentă și completată cu investigații paraclinice adecvate, reprezintă cheia unui diagnostic corect şi complet ce trebuie integrat în practica medicală curentă.Tratamentul în afecțiunile cardiovasculare are o componentă nemedicamentoasă esențială în evoluția bolii și o component medicamentoasă, la care alegerea unui număr strict necesar de medicamente va conduce la o complianță crescută a bolnavului.
Stabilirea unei relații medic-pacient bazată pe încredere și respect este esențială în monitorizarea evoluției bolii cardiovasculare. Controalele periodice și păstrarea legăturii cu pacientul sunt importante în evoluția pe termen lung a bolii.

Dr. Fl. Leca: Examenul cardiologic în medicina veterinară este parte integrată și importantă în abordarea zilnică a pacienților. Datorită variabilității evoluției bolilor cardiace, dar și a momentului declanșării acestora, se impune logic efectuarea examenului cardiologic periodic la câine și pisică. Diferențele legate de specie, rasă, talie sau vârstă, dar și lipsa valorilor de referință standardizate duc la implementarea controalelor individuale periodice. Primul examen cardiologic (examen clinic) trebuie efectuat ca parte integrată a primei consultații, fiind ulterior dublat periodic de examen cardiologic paraclinic. Colaborarea multidisciplinară impune examinarea cardiologică de fiecare data când statusul hemodinamic al pacientului este modificat. Se recomandă ca examinarea cardiologică să fie efectuată cel puțin biannual la câine și anual la pisică (perioada 1-5 ani), urmată de recontroale la 6-12 luni după vârsta de 7 ani.

Examinarea aparatului cardiovascular anteoperator este obligatorie. Gestionarea și obținerea datelor furnizate de examenul cardiologic reprezintă cele mai importante aspecte legate de cercetarea, abordarea terapeutică și studierea evoluției bolilor cardiace la animale.

Bibliografie
1. Manual of canine and feline cardiology, fourth edition, 2008
2. Use of S-100 and Chromogranin A Antibodies as Immunohistochemical Markers on Detection of Malignancy in Aortic Body Tumors in Dog, L. Aresu et alt.,2006
3. Clinical echocardiography of the dog and cat, V. Chetboul, Claudio Bussadori.,2012
4. Atlas of small animal ultrasonography, second edition, D. Brown et alt, 2015
5. Kirk’s current veterinary therapy XII:Small animal practice, 1995
6. Primary cardiac hemangiosarcomas in dogs, Kleine LJ et alt, 1970
7. Cardiac tumors in dogs, Ware W.A. et alt, 1999
8. Dukes-McEwan Joanna, Michele Borgarelli, Anna Tidholm, Andrea C. Vollmar, Jens Häggström, 2003. Proposed guidelines for the diagnosis of canine idiopathic dilated cardiomyopathy, Journal of Veterinary Cardiology Vol.5, No.2: 7-19.
9. Boddy Kirstin N., Roche BM., Schwartz DS., Nakayama T., Hamlin RL., 2004. Evaluation of the six-minute walk test in dogs, American Journal of Veterinary Research, 65(3):311-3.
10. Dojana N., Codreanu I., Gajaila G., Sonea Al., 2013. Tratat de fiziologia animalelor si etologie. Printech, Bucuresti.
11. Dojana N., Dinu M. Parvu, Orasanu A., Berechet S., 2008. Electrocardiographic parameters of the sport horse, Lucrari stiintifice Zootehnie si Biotehnologii, vol. 41(1), Timisoara, Romania, 397-401.
12. Dukes-McEwan Joanna, Michele Borgarelli, Anna Tidholm, Andrea C. Vollmar, Jens Häggström, 2003. Proposed guidelines for the diagnosis of canine idiopathic dilated cardiomyopathy, Journal of Veterinary Cardiology Vol.5, No.2: 7-19.
13. Ferasin L., Samuel Marcora, 2009. Reliability of an incremental exercise test to evaluate acute blood lactate, heart rate and body temperature responses in Labrador retrievers, Journal Computer Physiology B 179:839-845.
14. Kittleson MD., Johnson L.E., Pion PD., 1996. Submaximal exercise testing using lactate threshold and venous oxygen tension as endpoints in normal dogs and in dogs with heart failure, Journal of Veterinary Int. Medicine 10(1):21-7.